luni, 8 iulie 2019

sine suicid

mi se părea deunăzi că
nu mai găsesc variante prin care
aș putea renunța. și-am început să citesc.
am crezut că citind din ce în ce mai mult, voi muri
din ce în ce mai repede. eroare, păpușă. cu fiecare
citire, cu atât mai multă spaimă și mai puțin
sfârșit. apoi m-am gândit că dacă o să atrag
blesteme și lacrimi asupra mea, cândva
undeva rapid voi fi înecat în ură și disperare.
eroare, păpușă, din nou. doar deltă în jurul meu.
trebuie să fi fost tâmpit să fi amânat atât de mult timp
pierdutul în numele inovației. dar într-o zi
pe când adunam praf din fața porții cu numărul patrușapte
și-l lăsat să pice-n vântul inexistent de august
porumbelul zburător sau mai exact înaripata aia obosită
care s-a căcat pe mine cu tot ce e mai bun în lumea asta
mi-a arătat calea. calea aia. nu te joci.
calea, păpușă, e să nu faci nimic. să nu aștepți, să nu te chinui, nici măcar să nu
te gândești, pentru că așa te pierzi mult mai repede.
mori doar fiind. cool, păpușă, nu?

eu nu sunt heracle

eu n-as fi putut să fiu heracle.
mă îmbăt destul de greu de la orice.
heracle, nu. heracle avea credință și puterea
de a mușca din frică. heracle știa că fusese
hazardul tatălui prin violul cu care i-a mângâiat
obrazul mamei sale. heracle știa asta, dar se bucura
destul de mult să trăiască și să depășească
ca un adevărat erou de jocuri video
caznele care-i erau hărăzite.
vivat heracle și muie mie
mi se pare abordarea cea mai plăcută din câte există

neverwantittolive

ascult o melodie de mai multe ori
dar am fost atât de slab la limbi
străine în viața asta
că tot ce transmite cântărețul
printre trosnete de lemne arse
pare pentru mine singurul din lumea mea
un murmur tâmpit și-un plâns
chinuit și pe jumătate fals.
ce-i drept nici n-am răbdare.
aș vrea să dorm, dar sunt sigur că tu
nu înțelegi asta. nu te condamn. fiecare
în sinea lui e absorbit de el și de durerile care
par capitale. durerile nu sunt capitale. nu sunt capitale
nu pentru că așa spun eu lânga latte-ul ăsta
contrafăcut, ci pentru că sigur, sigur, în sinea ta
ai simțit și tu la un moment dat că timpul
și pizda mamii noastre le șterge pe toate.
așa a fost de când a apărut celula și-așa va fi
atât timp cât voi fi în ea închisă.

când nu va mai fi timp

am să mor tânăr
de tânăr de prea multă bătrânețe
și la cinstirea paharului de vin în
numele a tot ce aș fi putut fi sau
deveni pentru fiecare din cei ce
vor ține piciorul cu două dejte jegoase de
cioco albă și neagră de pe coliva
colibei plânselui mamei
se vor cânta cântece de vitejie și speranță
că nimic nu e atât de roz bonbon.
și-atunci cu un gest de gimnast exarcebat de
sub dominația antrenorului cu mustață
în mormântul urnei cenușei puține
mă voi învârti și voi scuipa a pagubă.
"voi să nu beți vin până nu veți fi plătit pe el"

duminică, 15 octombrie 2017

măritiș

la voi când plouă de ce plouă?
ha! la noi nu plouă niciodată!


la noi se plânge cu găleata și
după aia ne gândim cum să
proclamăm evoluția ca princi
pală teorie valabilă și permanentă 
ca frezele doamnelor soacre
în căutarea viitorilor contributori
la nunțile fiiiiicelor. sănătate să aibă și
domnu să le aibă-n paza endorfinelor.
că și mamele astea, fi-le-ar tărâna ușoară,
doar n-au mâncat grătare de dragul
filosofiei și n-au dansat perinița
și dansul pinguinilor spre 
catharsisul soților alcoolici.

nu, au investit ca copii lor
cei neafectați de nicio cacofonie
să se bucure de jumătate de 
apartament și de ratele inflației
de sentimente.

hihi, silly me

chirila with a british pronuntiation,
it's been a great pleasure talking to you, but i must go now.
mi s-a părut drăguț și antropologic interesant să mă uit
ce ne spuneam în altă viață. se pare că ne adeverim
în prezent tot ce a fost în trecut și tot ce va să
vie cu ajutorul sfintei parascheva.
te-aș pupa ca pe moaște cu o credință plină
că ești singurul miracol valabil
pentru credințele mele ofticoase.
câtă intuiție poți să ai când întinzi rufe
și te destinzi de felul tău principal
de a fi. în rest, tot ce ni s-a întâmplat
a fost un desert cu multă frișcă expirată.

miercuri, 11 octombrie 2017

sine suicid

le-a găsit nod în papură tuturor lucrurilor
pierdute prin poalele cucoanelor pe care
le întâlnea cu aceeași năzuință în nopțile
în care mândra-i visa urât. apoi a găsit acul
din carul cu fân al vecinilor, bârna din
ochiul stâng și paiul din urechea regelui Hamlet.
cu cunoștințele împăcate a dat drumul la gaz
a închis etanș fiecare colțișor ros de șoarecele
devenit peste noapte șobolanul minții sale
și și-a dormit somnul de veci purtat în pași
de dans de E-ON. factură ușoară

arkașa

ieri am cunoscut pentru prima dată un artist.
un artist adevărat care vorbea în lumea lui pentru
el și pentru năzuințele sale. și-nafară de asta
avea o disponibilitate fantastică înspre
rasa asta umana. doamne, cât mi-e de dor
uneori și cât aș țipa cu toată ființa
să te întorci și să nu ne spunem nimic vreo 3-4 ore.
arkașa cânta la acordeon. mi-aș lua un acordeon cu ultimii
mei bani, un acordeon să încep să cânt
lăutărească și să-mi plâng de milă.
ieri am cunoscut un artist adevărat și astăzi
mă doare sufletul sau ce cred eu că e sufletul
de dragul și de dorul tău.

duminică, 8 octombrie 2017

dincolo de perne

mă lăfăi în pernele astea și constat cu
stupefacție că lumea mă consideră un
echilibrat iremediabil. aș vrea să văd cum
te descurci tu cu asemenea considerații 
despre mine. e de râsul curcilor și de plânsul
mamelor care așteaptă cu sufletul la gură un
telefon din partea copiilor plecați la facultate.
bineînțeles, iubire, totul e facultativ.
și viața poa să meargă înainte în orice 
moment pentru că vorba aia
trebuie. sper că nu ți-e dor de nimic și 
sper ca această propoziție să fie adevărul 
adevărat și ca supa pe care ai mâncat-o ieri să-ți 
bucure orice cugetare despre tot ce-a fost.
în rest, aș vrea să asculți ivo dimchev și să
nu simți nimic. te-am pupat. 

miercuri, 17 mai 2017

clara

astăzi o urmăresc pe lia
olguța vasilescu și constat
o chestie foarte foarte mișto
mi-am dat seama cât de mult vă
asemănați voi femeile între voi
cum aveți reținerea asta vizibilă
de a nu fi în dificultate de a fi puternice
în directă concordanță cu fardurile, rujurile
gelurile, cremele și toate dătătoarele
de siguranță.

marți, 16 mai 2017

gând 26

aș vrea să prind
o hipsteră de sâni
să-i spun că de
obicei zăpada la
noi în țară venea
pe finalul lui
noiembrie ;i ținea
până la finalul lui
martie. să-i spun
tu fată baga-ti mințile-n
cap și preocupă-te să faci rai
din ce ai nu din ce crezi că ieși/ești
o dată la cinci ani

scrie

puneți mâna și scrieți
despre carnea de porc
scrieți despre tomate
despre gânduri deșirate
scoateți vă rog frumos
tot ce vă arde grăsimea
indiferent dacă tot ce vă vine 
este egal cu neegalul

joi, 11 mai 2017

prințesa spune

Ce lung e somnul lung când dormi și doar visezi și n-ai habar de lume.
căci timpul ce ți-l porți de când te naști prin tine, nu a iertat vreun om, nu-l iartă orice-ai spune. ce-i somnul azi și ce îi vinde timpul?! îi vinde tinerețea  de-a-mbătrînit olimpul, legendele întregi și zeii toți ce-s morți în timp ce somnul saltă. iar bătrânețea vie, ce scaldă în câmpie jumate de-adevăr ne prinde de picior și tot ne trage-n groapă. ne minte somnul, minte. și tu îl crezi și uiți că treci pe lângă tine viața și nu auzi decât ce visul sună sub perna dalbă grea.
Și visul ce ți-e dat să-l porți, îl porți că-i dat și îl visezi că-i vis.
dar să trăiești pe bune, să simți că nu e vis nu-i oare chiar mai bine
ca visul ce-i doar vis? și să iubești, ah, doamne, da, să iubești, e-un gând și-o stare-n
fapt mai vie decât visul. da, somnul iartă timpul și visul spală firea, dar viața îți dă totul,
viața și cu iubirea. în somn nu poți iubi, ci doar să speri o poți că nu te mișcă visul din pat
ca să și poți să îți săruți iubitul. ce chin e somnul veșnic, ce chin și ce deșartă e inima de om
căci face din ființa-ți un mic pitic neom. un animal. un biet tufiș de lume, un măr căzut din plopu-i, un fruct stropșit de glume. o zeamă bleagă caldă, un biet levant de gânduri, asta devii
în noaptea-ți când somnul fură rânduri de stat și de sperat. de adunat. uitat. iubirea spală totul, nu somnul și nu visul. concretul e real, real e paradisul de-l faci din ce îți faci când crești și când aduni ce vezi în lume. atât. iubirea prin iubitu-ți naște ca marea spume de adevăr și soare. de ploaie mată-n zare. hai, iartă-mi, doamne, somnul, dă-mi să-mi găsesc iubirea, și iartă-mi astăzi visul ca să-mi cunosc menirea

și se întoarce către prinț

clara

hei, aș vrea de la tine un like
știu, nu ești genul care să se arunce
în soiul ăsta pervers de atenții
dar un like în plus la cele din trecut
din partea ta ar fi echivalentul
degetului lui Dumnezeu.
știi, se spune că degetul lui
Dumnezeu l-a atins pe Adam
într-o bună zi când nemernicul
o arde singur cuc. și ăsta micul
s-a bucurat atât de tare încât nu
a mai ținut cont de nimic, de rușine,
rutină și astfel de forme și a strigat
către Eva: adu mai repede mărul ăla
și am să-ți dăruiesc o lume.
în fond, excitarea de unde vine?

strat

i-am spus mariei de mai multe ori
că în locul gardurilor ar putea fi foarte
bine orice boschet. maria mi-a spus că
sunt antipatic că nu mă mai cunoaște și
că în curând s-ar putea să se pișe pe
stratul de zarzavat. pe leuștean. pe
pătrunjel, pe toate verzăciunile care
fie vorba între noi, mie nu mi-au plăcut
niciodată. singurul verde legal legat de ceea
ce cred că ar putea să ne ajute în viață
e boschetul pe care maria nu l-a acceptat
ci l-a adaptat nevoilor sale de gard. în rest
dacă ar mai exista vreun rest în existența
noastră iluzorie e că singura certitudine valabilă
pentru noi oamenii rămâne nașterea. e cert
că în forma asta de iarbă și meniri fixe
nu am mai fost. deci fie iarnă, fie vară, fie
gard sau fie cioară, nașterea e mult superioară
pișatului pe strat. pentru că la urma urmei
s-ar putea să fie singur lucru care a contat
în tot ce ești. sau ai fost. mai degrabă ai fost
pesimismul nu mi l-am vindecat niciodată.

marți, 9 mai 2017

rânced

sunt la capătul finalurilor
de propoziție. mă leg cu semne de
punctuație la ochi și strig
cât pot de tare la ultima fărâmă de
umanitate. care-o mai fi
care s-o mai afla
care ar mai exista.

clara

am auzit cum că între noi
s-ar construi un pod.
ce pod o mai fi și asta să 
susțină atâta indolență erotică
nu-mi pot imagina dar cert
e că va modifica puțin filosofia
abstinenței verbale
observi
îmi adaptez stilul direct proporțional
cu experiența de viața 
și toate alea. m-am dezvoltat personal
în lipsă și n-am apucat să-ți spun nici măcar
noapte bună. tot ce trebuie să faci este să 
nu te îngrijorezi pentru că neam de neamul 
păpădiilor n-a cunoscut vreun rid de dragul pufilor
pierduți. metaforă. în fond
nu am nimic să-ți spun. scriu doar ca să mă aud vorbind
pentru că oricâtă nesiguranță adun îmi place de mine
din ce în ce mai mult. de tine nu. îmi place de mine
pentru că știu ce voi deveni. îmi place de mine pentru că 
nu-mi plac multe lucruri și în general pentru că sunt 
circumspect la orice. la absolut orice. în valori absolute
cred că-i spune nihilism, dar asta știai deja, ființă perversă.

marți, 2 mai 2017

clara

noapte aduce nisip. lopeți de stropi și
fire de gând. cu ce gânduri te străbat, cu
ce miez te fac să te gândești la și unde
te ating când te visezi. lasă-ți gândul, pisi,
lasă-l acolo unde toarce timpul buricul firii
și hai, recunoaște că pereții nu mai sunt la
fel de albi și că la urma, urmei, sunt un fel de gri
violent fosforescent. și dulce. sunt perete, pisi, și
poți să nu mă ierți de nicio culoare pentru că
jarul cerului va muri prin tot ce se va naște după
ce vom fi murit cu toții. arogant. pedant. și puțin
pseudointelectual.

marți, 3 ianuarie 2017

sine sinucid

la capătul patului
acolo un' perna suspină
a ceafă și tâmple
acolo un s-a mușcat
cu dinții crâșnind ce râvneau
la femeie, alcool și vârfuri
de munte acolo unde-a căzut
memoria și dorul acolo unde-a
încetat amorul acolo unde ruga-i spartă
acolo el ochii cei doi a-nchis.

l a t e a t r u s e m o a r e

uitați-vă la pescăruș
că s-a-nmulțit.

clara

îți scriu cu același patos
de la ani lumină depărtare.
posibil totusi ca acest lucru
să nu fie relevant cu nimic nu
patosul mișcă lumea asta ci de obicei
chestii mult mai fizice și deloc abstracte


p a t i m a

va veni o zi
când nu vei mai fi

vineri, 23 decembrie 2016

sine suicid

a pregătit masa în
camera cea nouă la
plasma cea nouă. a
scanat e rând fiecare
fel de grăsime, fiecare
fel de salată, de urare de
bine. nu mai mâncase nimic
de foarte multă vreme. părea
ceva schimbat în felul lui de a
se ține de scaun, dar nimeni nu
ar fi zis că e o amețeală. el nu
amețește. el mănâncă bine.
toată lumea știe asta că el
mănâncă bine ce rost ar fi avut acum
ca el să nu mănânce de atâta vreme

doamne
câtă mâncare.
s-a gândit dac-o mai fi
vegană. sau nu vegană
măcar din aia de se abține
de la chestii nasoale.
mai e oare.
nu are importanță. n-a
mai mâncat de mult
așa că s-a-mbuibat
în circa 24 de secunde
a scufundat întreaga masă
în stearbădu-i stomac
de a făcut un șoc.
și a crăpat. plin ochi

clara

dincolo de poleiul ăsta
și de genunchiul care-mi
sare frecvent de la o idee la
altă m-am schimbat destul de
mult. sunt unul din cei mai
responsabili oameni pe care-i
știu. e drept nu știu așa mulți
dar sunt cel mai responsabil.
sunt responsabil cu grijile și cu filo
sofiile mărunte. sunt responsabil cu
lipsa morții și cred că aș putea să o
duc o lungă perioadă așa. sunt mai
fălcos, dar asta pentru că îmi plac
mult dulciurile când mă gândesc la tine.
bine, eu nu mă gândesc la tine
doar mănânc dulciuri, dar e drept
că metaforele și jocurile astea de
cuvinte te-au atras întotdeauna. nu?
de fapt nici nu mănânc dulciuri
ci doar mă gândesc la tine și
la ce ai vrut să-mi spui când nu
mi-ai spus nimic. de fapt eu nici
nu mă gândesc, nici nu mănânc
și nici măcar nu sunt mai fălcos.
și dacă sunt e pentru că așa a fost să fie.

festin

avem o masă-ntinsă pe pâine
cu o furculiță de-adevăr și-un rest
slinos de ce-am avut când am
avut. și ne-nfruptăm, ce festin,
ce delfin, ce elf spânzurat de barba
moșului. ce-am avut și ne-am pierdut
că n-am pierdut de n-ai avut că-i
foarte sănătos. se iau trei linguri de
din-astea și se strigă piua și la vară
la gară. la minus cinșpe linii de metanol
alcool. te-omor și te mânc la fiecare cină
când știu ce știu.

luni, 12 decembrie 2016

burnei

șurub apocalipsa 
s-a chemat șurub
tăcerea frica spaima
se cheamă prezent și pe 
prezent îl cheamă îl cheamă
deseori trecutul. amin 

clara

îmi imaginez camera
în care te-ai mutat.
trebuie să fie ceva frumos
cu o vedere senină, spre
luna cea plină. sau jumătate
când e să fie de un sfert.
apropo tu folosești drive
google drive-ul acolo îmi duc
viața de o vreme și cred că dacă
ar fi să mă cauți din nou m-ai găsi
undeva între documentele fără titlu
și dosarul ăla de care nu vrei să te
ocupi pentru că de fieare dată te apucă
oroarea că e mult prea dezordonat
apropo tu folosești google drive
folosețti gdoc creezi sau încarci
documente că eu încarc dosare
și cumpăr memorie și vând litere însirate
pe bani lumină și dureri de splină
cumpăr arme de foc și știri
contrafăcute apropo tu
ai google drive

omul bun

omul bun are mai
puțin de 2.505 are
ceva între coaste
un ghiont permanent
un inc ce leagă cele
două urechi nasul și limba
de cuvinte apăsate și
dătătoare de izbăvire.
omul bun e un paradox
e mijlocul viermilor
celor verzi și lianele firelor
de părere de bine. omul bun
trăiește înapoi menirii sale

vineri, 18 noiembrie 2016

sine suicid

orașul îl fermeca din ce
în ce mai mult începea să-l
prindă de glezne și să-l
înalțe până-ntr-acolo
unde nici nu visa să ajungă
dar aici nu era de vis pentru
că în lumea asta din care făcea
parte orașul ăsta nu era loc de vis
era obosit îl obosise toate cererile
astea îl obosise toți oamenii ăștia
care vor care taie care vor care taie
toți oamenii ăștia care vor
orașul îl fermeca din ce în ce mai mult.
evident că de data asta dorea să nu lase
nicio scrisoare până și faptul că se
asemăna cu fieacare corporatist
în gândire și simțire îl masochiza
până în măduva oaselor pe care și le
dorea frânte. iartă-mă.

am pus mână pe cele două fire
și am murit.

klaus

domnule președinte
dacă aș putea iubi cât
statura dumneavostră
n-aș face-o. mi-e teamă
că m-aș mișca cam lent
iar în ultima parte a relației
cu jos numita tocmai aici
cred că a fost minusul.
începusem să mă mișc cam lent

paul

sunt mii de străzi distanță
între mine și paul cel care
și-a dorit o viață și-a căpătat
sfârșitul iluziei că cineva acolo
sus chiar nu există. paul te iubesc
cu felul tău mic de a fi și de a face
din țînțar armăsar. paul te plac și aș vrea
să nu devin niciodată ca tine să mă uit la
petre și să-i spun fiule m-am înșelat ca
ultima lichea egosită dar tot mai multă
muie a gustat paul. așa e viața
o meschinărie tâmpită
a dracilor.

clara

am să scriu o scurtă istorie
despre cum am încetat să cred 
în tehnologie. nu trebuie să o citești
nu trebuie să-mi auzi vocea
nici măcar nu trebuie să te gândești
ce grozăvești era după perdeaua 
celor treiecișitrei de păcate.

a fost odată un ținut vast 
al urechii care aștepta. așa era urechea 
asta. aștepta ca ultima cretină cu tot cu punte cu 
tot cu eustachio pe numele său necunoscut
de nimeni tache aștepta cu toate
luminile aprinse să vină vocea cea de a doua zi
cea care alungă norii alungă câinii
îi hrănește și le dă speranțe. sau speranță
în funcție de posibilitățile de acceptare

du marie

ai crede că toți pașii omului
pe lună au fost simpli. n-au fost
ți-o spune cel care a-nscenat așa
ceva. și când e fals e greu că simți
că merită să fie. ți-o spune cel care
a-nscenat așa ceva. când ai să faci patruș
deani când ai să simți că cluburile alea din
estul londrei nu ți-au fost niciodată
de ajuns când ai să te gândești că
nu-nțelegi nimic din toate rocile
vestitei atena să te gândești că nimic
nu doare mai tare ca înscenarea omului
pe lună. ți-o spune cel care-a durut așa ceva.

du marie

ai fost cinstită
am fost mai mult decât
onest cu mine să-mi recunosc
de-acu și până acum
câte bătălii personale
ți-am purtat. și ți-am purtat

sunt o vacă de muls
sunt o vacă de muls cu miros
de iarbă caldă macerată
sunt o vacă de muls care
dă cu copita lui dumnezeu peste cariile
clasei a șaptea sunt o vacă de muls
plină de plombele propriei
minți de regenerările proprilor
excitări sunt o vacă de muls care
se lasă mângâiată pe uger dar mintea
visează la salam vienez din pulpele
puhave sunt în continuare o vacă de muls
scăldată în nisip și creștete de salvamari
în roabe de rahat și pocale cu împărtășanie
parșivă sunt o vacă de muls nărăvașă
care n-a uitat să dea lapte.

doamne ce vacă sunt.

petre

copile eu n-am cum să te educ
pe tine pe bune sunt un inapt
un produs cap coadă
al societății de tranziție

am învățat câteva lucruri
am cunoscut câțiva oameni
dar pe cuvântul meu dacă pot
să te învăț ceva în
plus copile ți-am pierdut de
atâtea ori mama ți-am negat-o de
atâtea ori încât am să-ți port o pentru
vecie o rușine
imensă în suflet

minune blondă

marți, 1 noiembrie 2016

darli

am crezut că nu mai pot să scriu
de fapt nu știu ce dumnezeu s-a întâmplat
că m-am crezut castrat de inimă
să fi fost vreo datorie morală față
de plângerea a ceea ce a fost să fi
fost o depunere de sediment galatic cert
e că acum aceste cuvinte care s-au chinuit
să iasă într-o formă oarecare într-o
oarecare perioadă ies acum nu am talentul vostru
al marilor iluzii nu am nici măcar răbdarea să
mă ajung din urmă și să mă împlinesc
în fața-mi dar cert e că acum pot să scriu orice căcat
pentru că dumnezeule iese se adună undeva aici
între subraț și mister între florile de mai și
fututul de la șaișpe ani și doamne cât se
mai adună acum mai pot să scriu după ce am
crezut că nu mai pot să scriu

petre

fiule să ai grijă de moaștele
mele și să nu uiți shake-ul mamei tale
pe foc știi foarte bine că se supără
când nu mai are apă și vitamine.

clara

ai pus mâna pe ciocan
și cu el ai mutat tot varul
viselor moaștelor sfântului
augustin ce fericire
ce fericire și ce e fericirea
tot lamenta nebunul dar tu l-ai adulat
o clipă și i-ai storșit apoi tot chinul
din crețele-i metehne că nu-i ce-a fost
ce augustin vizează proști ce proști
visează augustin când clara sfânta creața
l-a-nghenunchiat pe pelerin

clara

de când nu ai mai fost la teatru
mă-ntreb de multe ori
dar fără să fiu grav 
sau melancolico-dramatic
de când nu ai mai fost.

nu am un scop precis
nu-ncerc să-ți plâng 
de milă dar tu de când nu ai mai
fost la teatru se simte-n univers

nu plânge nicio piesă fii pe pace
dar sunt decori vii nu colorate știi
care rămân în umbră 
sunt ștăngi podele mii și cuie albinii
care suspină lung că tu n-ai fost 
la teatru ce amintire vie

duminică, 23 octombrie 2016

simona halep

tu ești ca simona halep
mereu aveam impresia că
o să fii pe primul loc
dar niciodată acolo

totuși ești cea mai bună
jucătoare-a noastră
câștigi vreo trei turnee pe
an dar cumva reușesc să
te fac la psihic și să cedezi
presiunii deși tu joci destul de bine

tu ești ca simona halep

vineri, 2 septembrie 2016

șase

afostodatăunplopșiorăchita

și răchita mânca mere
plopul nostru micșunele.

șiautrăitfericițipânălaadâncibătrâneți.

luni, 22 august 2016

sine suicid

băuse ultima gură
din ceea
ce unele femei
cu iz de hamei
consideră cotor
sau cotoraș
(depinde de cât de
supărate
pe viață ne sunt)

și-apoi se-necă.

începu cu viteză
uriașă și plată ca
focul de vată să ardă
să-nghită tot izu-i din zori

să fiu mai exact
își prinse ființa
prin ochii și gura
imensului pumn
de otravă.





duminică, 21 august 2016

meta sine suicid

Aici în corpul ăsta a plouat prea mult a plouat
într-o mulțime de infinități de jumătați de măsură
de scăpătări de fiecare eu întâlnit în fiecare îmbrățișare
de-a voastră de-a dumneavoastră aici în jungla asta care
se cheamă frică frică de voi de mine frică de frică frică de carne
de ieri și azi de tot ce va să vie fie vrie aici
îmi voi găsi și regăsi finitul.

luni, 15 august 2016

sine suicid

trebuia să se culce.
să adoarmă.
să doarmă vecii
să-și doarmă tot dorul
și larma din frunte
să-și doarmă șarmantic
tot spectrul lăuntric.

dar nu.
atunci chiar pe loc
simți că azi nu se mai putea.
să se odihnească
cum se odihnea

azi după ce
lăsase și ultimele
două picături de sine
în poala celei
ce-l prindea de mână
de ceafă și izmene
cu gesturi calculate
din bolțile căzute
azi e ziua.

și dacă e ziua
nu are cum să fie noapte.
deci fără somn.

a dat drumul la gaz
a scuipat de două ori
în sân(al lui)
cu scânteiri de cămin studențesc
și crețe atotștiutoare
și-n alte două secunde
întregul bulevard
al artelor transcenTALE
erau pictate în sufletu-i
albastru
căci mai mereu era
un pic carmin la interior
dar blu intens-marin din cale-afară.

nisip

m-a prins de umăr
și mi-a zis
hei piticule
tu ai mai văzut
în ultima vreme
de când o arzi prin orașul ăsta
nisip? nisip din ăla fin
din ăla de te-adoarme
când pui capul pe perna
indiferent dacă e a altuia

nisip nu am mai văzut demult
de fapt țin să menționez
că nisip nu am mai văzut demult
de fapt eu n-am văzut niciodată nisip
ideea e că mi-am imaginat întotdeauna
cum că nisipul chiar ar exista
e cumva nisip în orașul acesta?



marți, 9 august 2016

anti sine suicid

el nu mai căzuse de
ceva vreme pe asfalt
nu mai căzuse și nu 
se mai julise
în două cu praful și usturimea
ce se-așterne

el nu se mai julise
de ceva vreme pe asfalt
dar într-o noapte
cu lună plină
transpirație și 
gânduri translucide
el călărea bicicleta
cu ochii albaștri.

o călărea ca nimeni altul
după lungi discuții despre
sorți de izbândă și
ochiuri de ac izbăvite.

doar a căzut.




sunt zile

sunt zile când mă doare patul
când mă arde scalpul
cu sîngerări de ibric și
puseuri de clanțe și
ceșcuțe viu colorate.

sunt zile când mă regăsesc
cu toate astea într-o desagă
numită tu o desagă cât un melc
de sud din astă uscat de blocuri
și cerșetorii (mereu mereu au fost
mai mulți cerșetori în sud
una din dramele în care am crezut
și pentru care am ajuns unde-am ajuns)

sunt zile când mă întorc
după dâra de borș acru
lăsată de desagă
sunt zile când mă vând pe-o pară
sunt nopți când mă urc pe scară
și-acolo de-abia acolo mor liniștit
cu frânta privire de ansamblu
că oricum e în van.


joi, 14 iulie 2016

sine suicid

el s-a
gândit mereu
că oscilează între
cel mai bun om de pe pământ
și cel mai negru-n
cerul gurii.

practic el n-a știut
nicicând cum ar trebui să
fie dacă ar fi să fie
practic
sau pur teoretic e că
el ori și-a propus să fie într-un
fel ori și-a propus să
fie în altul și ori de câte ori
reacționa cum nu-și
propunea simțea un
iz de istorie, părinți
și gânduri insuflate

deci practic și
avid teoretic el s-a
gândit puțin la toate
lucrurile astea înainte să le
pună punct.

sau aer dacă
e să vă luați după
mine. stătea cu seringa-n mână
plină de respirația
patului și se gândea
la toate amănuntele
dar nu
pe măsură ce-și gâdila
aerul în vene pe atât
diferența dintre practic și
teoretic dintre istorie
și destin dintre bun și
negru-n cerul gurii
nu mai exista.
și hop.

miercuri, 13 iulie 2016

perspective

e culmea cum aceeași privire
spre gâtul femeilor
din spate spre tot 
orizontul lor
îți lasă câte 
un gust de 
fiecare dată altul

cum ar fi

privindu-le din spate
privindu-le tot gâtul lung
în unele simți revolta
și dreptatea
și zâmbetul pe ceașcă
și pupul de pe tâmple


pe altele de le privești
le simți călcâiul tare al bărbatului
din casa de chirpici din
noaptea nunții

duminică, 10 iulie 2016

sine suicid

lumea e împărțită
în multe părți
asta e o constantă
pe care-a constatat-o
pentru prima dată
când a fost la
constanța
femeia ce-i îngrijea
bunicul.

constanța
avea sufletul ca un
munte
un munte plin de nevoie
și stânci ascuțite
de aceea probabil se tăia în
palme de fiecare dată când
se prindea de gâtu-i


deci lumea e-mpărțită în
multe părți, constanță

nu știu, copile
privește-te pe tine
întreabă-te de poți
să-nduri nefericirea
și vag constanta asta

n-a înțeles constanta
ce-o enunța constanța
femeia ce-i îngrija bunicul

dar a-nțeles să-și cate timpul
când s-o ireguleze.
și-așa când plictiseala
eternă s-a adunat pe lume
în seara cu finală
când lumea-i împărțită în
vechi constante triste
când ochi-s ațintiți pe-aici și-acum
frenetic

el s-a incendiat.

prințul cu sufletul cât un regat de gheață

îngheață zi de zi
sub propriul sloi
de patimi și-
amăgiri



miercuri, 29 iunie 2016

sine suicid

și-a citit
tot scrisul
din anii tinereții
și s-a crucit
căci însuși sieși
el lui și-a dat din seamă
că prost a fost
în acel timp
și că prea
mult
n-a fost ca timp
și sigur e
la fel.

în marea budă
agil
s-a aruncat.

se spune c-a murit
de caca sabotat.

femeia de 3m

de când a tras
pe nas prima
suflare de exterior
mămica ei
o doamna foarte mică
își dădu
seama că
a născut o-naltă.

una cât munții
cu nasul fin
și-obesii largi ca
spaima puștoaicelor
ce nu-și găsesc iubirea.

și-așa crescu
zi după zi
simți că frică nu
o lasă
că-i blestemată
să stea cu 3 metri
de carne
și-o inimă îngustă.

așa era
avea un spațiu larg în piept
dar zi
de zi
bucata aia
ce o pompa cu gânduri
stătea numa prin
colțuri.

și ce-o să facă
înalta
de trei metri
când gândurile
o lasă
probabil va
fi mică

un cerc
cam strâmb
făcut fără compas

p a r a d i g m ă

iisus
nu a ajuns pân la ocean
ci doar pe mare
unde-a sacrificat spre
unii ca să creadă
vechi generații de pești
și struguri.

și strugurii și peștii
și pâinile din sânii
fierbinți ai fetelor înalte
nu au simțit ce i-a lovit

au mers orbește
spre noi
să credem să iubim

așa și
noi ce-au făcut de-atunci
ce n-am făcut de-atunci

doar am mâncat
ne-am veselit
și am uitat.



marți, 28 iunie 2016

du marie

ce frică mi-e de tine
și nu-mi explic
cum toți copacii
plopi
ce-mprejurau tot râul
sunt smulși
jumici
și îngropați cu
totul

ce frică mi-e de tine
și cum am
început să cred în oameni
încredere îi spune
și n-am habar
ce-mi vine
să merg
să-nec în mare
tot vinul
ce-l îngrop
spre bine

ce frică mi-e de tine

vineri, 24 iunie 2016

b r e x i t

prietenii noștri
oameni simpli
cu bune intenții
prietenii mei mai mult
pentru că tu n-ai pentru că alea nu
sunt prietenii ce-ai tu
de fapt nici ai mei așa de mult pentru că
nici ei pe mine nu mă consideră nicicum
oamenii aștia
cu bune intenții și
viitoruri însăilate în cap
și decizii planificate
nu înțeleg
ce ar putea să fie de-nțeles

așa s-a rupt
eu cu 48 la suta
de vodka
tu la 52 cu sprijinul
naționalist
balcanic unde
fericirea e un lucru mărut
și durează
cât ejacularea
precoce a conștiinței

azi
cu bună știintă
am părăsit ue

joi, 23 iunie 2016

nu-i aici

de când am ascultat sidiul cu florian
pițiș
viața mea s-a schimbat radical
mi-am propus 
să fiu alt om
să trăiesc idealurile
ce mi se aștern sub unghii
mi-am propus să iubesc liber
să am pieptul dezvelit
să-mi asum 
părul ăsta frumos
pe care mi l-a lăsat dumneazeu
prin părinții mei minunați
mi-am propus să dau 
naștere la noi
și noi
din noi
sentimente.

de când cu pitiș ăsta 
în mașina aia murdară
viața mea s-a schimbat eradicat
pentru că mi-am dat seama
că sfârșitul nu-i aici
că multe lucruri nu-s aici
dar tu trebuie să te automotivezi
și să fii liber
și cu mintea deschisă
chiar dacă craniul tău e deschis
doar de nas
ceva gura
și două urechi
pline de lumânările iadului.

de când cu sidiul lui
flori
viața mea s-a schimbat radical
suport altfel căldura
gândurile suicidale 
s-au diminuta considerabil
și-am început să fumez regulat 3-4
țigarete pe zi
ca pe timpul lui carol al doilea
ce-l ce-o avea mereu sculată
pentru că nu
ascultase sidiul lui pitiș.

cu toate astea
pe care le scriu cu buricele degetelor
viața mea s-a schimbat radical

sine suicid

dincolo
de timpul petrecut la masă
de berea și de rimelul bocit
în urmă cu ani 
sus la izvor
dar rămas
pe umărul drept
ca o poezie proastă
scrisă de contemporani
discuția fuse
ceva extrem de credibil
în care rolurile s-au dus
la perfecție.

până și natura
a pus punctul pe L
s-a pișat puțin pe noi
ne-a udat pentru
că așa
meritam
după care ca o flegmă-n vânt
ne-a lăsat să mergem
fiecare spre pizda mamii lui.

cam asta a fost cu noi
dar în timpul ăsta
celalalt din mine
te-a fugărit pân la romana
te-a dezbracat la curul gol
la curul ăla mic și alb
și a murit cu tine de gât
cu tine sufocată de mâinile
și tălpile mele

celălalt
într-o criză enormă de personalitate
s-a aruncat
fix în același timp în 
valurile de motoare.
și așa carnea ta
cu carnea lui 
s-au proțăpit
în văzut tuturor
ca ideal de viață.

hei tu

trăiești situații noi
îți legi sireturile cu același gând 
spre mâine
rupt de neputința 
urât mirositoare de pe talpă.

vomit cuvinte
vomităm cuvinte
asta aud
de la înaltul tip
comit cuvinte
le dorm sub perciuni
și apoi vreau să ți le spun
dar tu

aș vrea să nu
dar da
și mă gândesc 
sau poate nici n-o fac
cum unii
ațâță omul spunând 
că nu-i nimic
că totul e deșertăciune
și că se repetă ori de câte ori
e nevoie
fără să fie nevoie

cam cât de mult să cred 
în cuvinte
cum pot s-o fac

auzi
iubirea chiar nu există
m-am lămurit cu asta
sau există
dar e o nebuie să crezi
că iubirea e infinit
curată nebunie


luni, 13 iunie 2016

du marie

ți-am pronunțat numele
în gând
și mi-am adus aminte
de cum era
și moft cu moft
scoarță cu scoarță
prin neuroni
mi s-a tot plâns
o caldă fire
răspuns la întrebările
din tine
da, te iubesc
cu tot cu amăgire
cu tot cu tot
cu nume
râcă
cu tot ce-a fost
cu strâmba-ți cârcă
cu păru-ți scurt
cu talpa-ți mată
cu ochii scoși
și sărutată
pe sâni-ți largi
prin mine toată..

joi, 9 iunie 2016

clara

azi noapte iar
am scris
de nedescris



azi ești un infinit
ascuns în tâmplă

marți, 31 mai 2016

jemanfiș

voi nu știți că
atunci când eu eram mic și nu aveam 
atât de mult păr pe corp
eram un infinit de adevăr
fără minciună
și trufie.

chiar îmi doream să iubesc o singură ființă
să ne căsătorim
să o ardem chill cu bani mulți
copii
mașină casă
și toate cele trecute în scriptură
ca păcate.

eu când eram mic nu eram
deloc lacom
eram un sfânt
ce cânta
în strană alături de popa cramba
un burtos
tata de coleg de clasă.


eu când eram mic îmi doream să fiu ca oameni
ca unii care 
au reușit de devreme
care au ajuns binele
și l-au propovăduit

și cel mai important e că
atunci când eram mic îmi doream doar o femeie

ei
acum dragă pizdime
v-anunț că nu am reușit
că-n timp ce vă iubeam
iubeam o mie una
de nopți și zile
că am mințit
dragă pizdime
c-atunci când voi credeați că sincer sunt
am fost un mitocan 
și-o față rea ascunsă
în strângerea de mână

am fost un sex enorm purtat prin
alte paturi
când voi credeați că sunt
legat de voi prin mine
n-am fost

pen că urăsc
urăsc să fiți cum sunteți
și pot să jur 
dragă pizdime că
nu îmi pare rău

prostu

am ajuns să cred
că situația asta de lângă mine
se aplică ca formă universală
de raportare la tot
ce-o mai fi fiind și totul
ăsta probabil ceea ce tu
numești realitate ce eu
consider sau simt a fi ceva
bun. iar divaghez
și nu-mi place neam.
situația așadar
să o prezint

stimate doamne
stimați domni
în casă țin un prost
unuia cărui îi gătesc
nu regulat
dar îi gătesc când
îmi gătesc
și prostul sadea
ce tinde să spună
că e noul om
și liberal și toate cele
îmi roade găteala de zici
că e africa-nsăși.
fără vreo vorbă fără
nimic nainte.

dar dac-ar fi să i le spun
eu pot să jur că nu ar fi așa
cum cred că e acum
că lui
acelui prost i s-ar părea că noi avem un legământ
și că poate să jure că
fiecare îmbucătură pe care o ia
e însoțită din partea mea de-un mare bravo
hai bagă-n
 tine că eu m-am săturat.
ei

așa-i în viață
căci viața nu e poezie știi
chiar nu e
adică eu n-o simt deloc ca pe o poezie
o simt ca pe nimic momentan
și e evident
că tu cu superioritatea ta
n-ai reuși să faci vreodată diferența între ce-ți spun eu
între ce încerc să spun și ce gândești tu
despre mine din perspectiva ta.
ei

așa e și să-ți bagi mințile-n cap
pentru vecie de ar putea să fie alfel
nu
noi doi
același mecanism
eu am gătim mereu chiar bine
și tu ai luat mereu fără să-ntrebi
și când m-am ofticat că ai mâncat
ca însuși prostul
te-ai ofticat că îți explic lucruri pline de nimic și labă.
dumnezeule mare
și sfânt
dacă ești
omoară rațiunea
ascultă-mi această rugă minusculă
în comparație cu fricile pe care le am
și pe care le port atârnate de curu-mi pe veci.
omoară rațiunea
și lasă-ne proști
să nu judecăm
să nu ne abatem de la instinct și pasiune
c-atunci sunt sigur că unii cu alții
ne-am fute
și-am spune că e dragoste și legământ
ce papuceasca mă-sii
nu

întrebare retorică să știi
furia nu face bine la ten si cel mai important
lucru care s-a schimbat în mine
e ăsta.

în rest nimic
logica asta cu eu sunt cel mai deștept
și că tu semeni din ce în ce mai mult cu prostu
ăsta care stă în casa mea
e cea mai bună
pentru că chiar așa e
pentru că nihilismul a fost mereu așa
și daca n-a fost așa
pot să jur că pot să inventez orice
orice vreau eu
și mușchii cardinali
ce papuceasca mă-sii


luni, 30 mai 2016

ostropel

nația noastră
pe numele ei
cam anost și tâmpit
omenire
își poartă prin
fire
obiceiul numit
deseori
mâncare sau hrană.


în aste cuvinte-ncadrezi
tot felul de oameni
așa ca și noi
și fără să vrem
făcut-am o slobodă vină.
un fel
de mâncare.

e felul al doilea
al zeilor triști
ce tind să slăbească
dar cad just răpuși
de pofta înaltă.

din noi
noi gătirăm
un vast ostropel
în care tu ceapa
și suflet de miel
în care eu sosul
și-un mare cățel
ce ustură limba
și rostul la fel.




duminică, 29 mai 2016

lorelai

lorelai
e una din singurele 
planete care m-au futut

da
m-a disecat
mi-a rupt mințile
și m-a legat ca pe ultimul cadavru
în uitare
și cinism cât cuprinde.

loralai e una din singurele
planete
care m-au futut.

cu tot retrogradu-mpotriva-i
lorelai m-a scalpat de păcat
m-a răstignit de cearșaf
înnodându-mi privirea
cu frica

lorelai
sărută-mi
cu ochii în patru
trecutul.





sine suicid

avu o perioadă
un timp
sau mai mulți
legați
cap la cap
când chiar
se blazase.
și chiar s-a blazat.

și când
își dădu
el singur
lui seama
de marea greșeală
fu nesuportat
de sine pe se.

și-atunci merse
drept
spre bucă
tărie
deschise
el frigi
de rul
să se ție
și lua
cu întreaga
cea palmă
din lapte
și-un cap își înfinse
în ușă
prin spate
și tot se lovi
în tâmple cu ușa
căci sângele-i jos
și-nghite cenușa.

slujbă.

ce-i chiar amuzant.

ducându-mi menirea
la capăt
din râs și din plâns
eu ți-am dat
în schimb
înșelându-ți sortirea
eu zac
pe pământ netratat.

noian

toți filosofii
mari gânditori
iluștri cei sacri
cu mintea cea brici
ce prind perspective
enorme în lume n-au dat
de răspunsul cel prea căutat

de ce când să mori
vrei patu-ți și perna sub coaste.
ce laș compromis îți lasă ea moartea
să-ți bucuri ținutul
osânda și mintea
în loc să o scuipi
și viața să-ți ieie
din ochi și din tot

mă iartă
pe mine.

hai vino bătrâne
ascunde-ți din fruntea
cea mândră în pernă.

sâmbătă, 28 mai 2016

ola ola e

pe bulevardul
traian cum merg an de an
observ marea junglă
ascunsă de umbră.

acolo e dana
subita prințesă
ce mânca shaorma.

cum mânca shaorma subita
prințesă
nu mâncă shaorma
cam nimeni.

de ce-ți spun de
dana
subita prințesă
ce mâncă shaorma.

e singuru om
ce știe respectul.
și-l știe chiar bine
n-o arde la fofo de
man sau de macho
de mâncă shaormă.

altchimie

ocult mi se
pare cum tu
prin prinsoare că
ai mierea bună
spre mine și lună
ai luat fript în carnea-ți
balansul
misterul
ce sare
piperul.

joi, 26 mai 2016

ieri, moscova

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
și ni l-a dus la fundul sticlei
de răchie

o pagubă imensă, zic
de dragul pur și cald
și trist
al vieții ca
filosofie.

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
și azi pe 20
salariu
căci unde-i locul
cel mai loc când
ești în planetariu.

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
și vorba bună
și sărutările din ceafă
când se gândea că creștem mari
plantând
trei straturi vii cu ceapă.

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
ca pe o curvă pe trotuar
când vin mârlanii
mulți la număr
s-o simtă bleg
în mădular

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
și el furat
doar a murit
n-a stat să-și ceară
dreptul singur
de stâlp al casei însorit

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
pe omul bun cu fața fină
și ne-a adus prin albul roșu
sperietoarea în grădină

ieri, moscova
ni l-a furat pe tata
și l-a-ngropat
până la brîu
în ura noastră
cea imensă
în ura cea
de prin prejur.

sâmbătă, 14 mai 2016

Yvette

avea un cap rotund
și-o galeșă privire
un arc în loc de râs
și-un metru înalțime

melly

au fost perioade
când melly
singura gură ce prefera
s-o mint dar s-o sărut pe bune
credea
că voi fi bine.

nu
n-o privea pe cine
și ce făceam
cu ele
ci doar s-o pup cum trebe
să simtă
în albastru-i
uitarea mea și a dânsei.

melly
e dusă-n lume
azi sânu-i sărutat
de cel ce sper
chiar sincer
că îi va fi bărbat.




fiului nenăscut

fiule
nu ți-am vorbit demult.

eu n-am să te mai nasc
nu știu de ce
dar toată frica asta
că ai putea să mă omori
mă chinuie
enorm.




clara

uneori sunt
la ani lumină
de orice înseamnă
amintire.

uneori scriu
cu atâta patos
că după ce mă trezesc
și mă controlez de toate cele
habar nu am dacă aici
în mine mai sunt eu.

sau
dacă aici
în mine ai fost tu.

nu-s forme de regret
ce-ți scriu acum
dar uneori simt că tot
ce-am scris
mai mult sau mai puțin realist
vine din cel pe care
tu chiar
l-ai iubit.

mi-a fost frică de tine
mi-a fost o frică de tine
că în tot timpul ăsta n-am putut
să articulez două
futute de cuvinte
și-am fugit ca ultimul câine
prin alcool și nopți pierdute.

tot ce-am reușit să vomit
în fața ta prin astea două buze
toată oboseala asta pe care ți-am
urcat-o-n cârcă
n-a reușit nicio clipă
să spună
ce era.

și era
clara.

ai să zâmbești din nou
ai să închizi repede
cuvintele și ai să spui
în orice moment de acum
că a trecut
și că de multe ori pe lume
plouă fără afectare
că nori-s nori
și duși sunt ei
de vânt dar mai ales de soare.

și poate chiar așa
o fi.
eu nu mai știu
eu nu mai știu și
n-am știut vreodată
doar doar
m-am amăgit

vineri, 13 mai 2016

sine suicid

mamă
nici măcar nu știu
cine
m-a învățat
pe mine mă
să fumez.

să fi fost tata
cu cele doua palme
ale lui
când zguduidu-s-au
toți anii cinci
ca nu măr
ce erau.

ori tu
cu frica ta de
dumnezeu.

azi
îl înghit pe tot
pe fum

marți, 3 mai 2016

sine suicid

toată ploaia asta
l-a făcut să fie atent
la dungile din palmă.

la ridurile de pe frunte
la proaspătul coș
plin de puroiul minții
ce și-l purta țantoș
sub fes
căciulă
sau milioane de cârlionți
implacabili.

toată ploaia asta
care cade și spală
mașini pietoni
și vorbe de duh
îl făcu să se gândească
din nou la ce nu avea voie
să se
gândească.

îl făcu să
ia în calcul
faptul că și bătrânețea
și așteptarea
și suspinul
sunt forme vechi și neosândite
de suicid.

și că oamenii sunt părtași
unul lângă celălalt
la marele joc.

apoi se gândi că dacă tot
a înviat cine-a-nviat
și ne-a salvat
și viață veșnică a dat
de ce așa.

de ce chipurile ne-a iertat doar
așa pe jumătate
de ce aliura asta de amanți
gen
că m-ai supărat
eu te-am iertat
da-ți bag doar capul.

blasfemie
și la gară.
trenul internațional
cu o întârziere de circa
două vieți și ceva îl aștepta.

sub podul grant
acolo unde
ecoul plin de muie
al băieților din galerie
zbârnâie-n șine și-n chemări
se întâmplase.

bucăți din el
plutesc.
încă.

sine suicid

matei
e băiatul care a 
mamelit statuia din curtea 
regală.

la cinci ani și doișpe kile
matei a prins-o de sfârcuri
și i-a îndesat doua dejte la
păsă
încât statuia
așa împietrită cum era
a roșit
și-a implorat la însuși 
falusul 
celui ce i-a fost odată prinț
s-o ierte 
căci tare i-a plăcut.

el întins pe iarbă
cu mintea golănind prin berea
seacă 
s-a râs.

apoi meticulos
și-a concluzionat pe gât
tot pumnul de planete
ce lung l-au dus prin univers
prin frig
și prin deșert.

nu, micul nimic prinț
nu există la cei 
ce-și prind de capăt singuri.

sine suicid

stâlcit
era ultimul cuvânt
cu care el se trezi în dimineața 
aceea.

s-a încălțat cu verdele
împrumutat
s-a reciclat preț de 
câteva miimi
de secundă în tâmpa
oglindă și a plecat.

s-a murdărit cu tot noroiul
și l-a îmbâcsit în suflet
și-a privit pentru ultima dată
autobuzul 301.

habar nu avea unde ducea
autobuzul acela
și nici nu îl interesa.

cu un salt de balerin
așa cum văzuse cu o seară
în urmă la una din reclamele
pentru geluri de uns
când te dor toate cele
pluti spre ceea ce se consideră
de către mulți
impact violent prin izbire 
de masă mobilă
urmată fatal
de contact
dur
cu solul.

o baltă
de sine.

 



vineri, 29 aprilie 2016

odă femeilor ce-și bat copii

femei
azi ridicați-vă din plapumi
lăsați-vă voi sexul
cel slab să zacă-n baie
și mâna puneți
pe micii neastâmpărați
deci cum ar fi pe
dracul

rupeți-le tot părul
ficatul să nu miște
dați-le foc la inimi
creierul
să se confiște

căci altfel
vinovate
de genocid firesc
veți fi considerate

sine suicid

se făcea că era
o zi superbă de marți
toată treaba asta cu trei ceasuri rele
nu a ținut niciodată la el
sau poate a ținut
dar mai mereu când îi venea în minte gândul că 
azi e marți
și e nasol
se cocoța pe nori
și-acolo sorbea liniștit
din ceea ce unii ar considera
țigara de după.

se făcea că era marți.
și-n casă strămoșească 
pe care verdeața începea să crească 
ca alunițele pe spatele femeii 
trecute de prima tinerețe
el mai avu un gând
să moară.
nu mai știa cine e-n casă
a cui ființă îi gătește ziua
ce voce de bărbat se zbate
ci doar că vrea să moară

așa că prins de calapodul
firii
el puse mâna pe-un cuțit
șă-și taie beregata.


era nespus de calm
căci propriul sânge
nu l-a înfricoșat
ci doar l-a fascinat.

și cum curgea în minte
nu-i venea nimic.
și se-ntreba
cum naiba îți zic toți
că-ți pare rău de tine
când săvârșești din astea
iar eu nu simt părerea
nici răul din fiinta-mi
ci doar plăcerea surdă
ce-mi curge pe covor.

ce idioți.

și-așa trecu covorul
din gri
în roșu crud

clara

încerc să mi te-aduc aminte
primăvara
prinsă în stolul lunii


ulcior

ulcior
ulcior de multe ori ulcior la apă
ulcior mă strig în urmă
din urma ieriului de azi
nu vreau nimic
căci nu vreau să ulcior
de multe ori
sătul de-atâtea ape
ulcior ulcior mă strig din urmă
și-așa cum stau ulcior ulcior
mă trec prin ape
n-am înțeles nimic
ulcior ulcior mă strig prin șoapte
ulcior ulcior mă scrise mama pe toaca
facerii de bine
blestem ulcior ulcior

gând 26

mie ce mi-am fost mereu și inamic
și-aviator spre aprigul desfăt numit iubire
nu mi-am iertat ceva de-am scris pe albii
gri maro și-albaștri
stângi pereți
m-am complicat
mi-am strâns din frângeri și-așa-nghenunchiat
cu cap plecat sub propriul paloș și paloșă de mine
m-am târâit
și n-am recunoscut
de-aceea poate stăpânul
sau cum l-om mai numi
destinul vreau să zic
potrivnic e că nu mă lasă să-nțeleg
ce gura mă-sii se întâmplă

sarmale

după o anumită vârstă
când crești ceva mai mare
și-ți dai prea bine seama
ce zace-ntre picioare

te-apuci să faci sarmale.

îți cauți un lighean
cel mai frumos lighean
să strălucească-n soare
mai bine de un an
să fie colorat
să aibă dungi
sau flori
căci dacă ai lighean
pe urmă poți să mori.

apoi pe rând
arunci în el
cum poți
tot ce prin jur ai strâns.

și nu uita
un lucru
să fii varză murată
căci vița cea de vie
n-ajunge orice fată.


rodica

nu-i casnică din fire
dar să ridice mâna-n pod
cin' știe adevărul.

nu-i casnică din fire
nu-i place viața
surprinsă
dar de alții
îi place extrem de mult
să creadă-n revelații

și când o prinde
pe revelație de umăr
o strânge-n sânii mari
mai bine de o lună.

și-o ține strâns
n-o lasă
să mai respire, soro
căci asta-i realitatea
ce mai încoace-ncolo

viorel și actul sexual

actul sexual
ca fiecare ținere de mână
îl completa în toată viața asta

căci se gândea ca la ceva firesc
un soi de poezie mută
un soi de am ceva să-ți spun
dar hai
te rog ghicește
îți spun așa și așa
și pe dincolo.

ia zi
ghicești.

dar asta-i tot
'nțelegi

mai mult de-o poezie
spusă șoptit
pe întuneric
să-și bage piciorul stâng
dacă era.


miercuri, 27 aprilie 2016

ioan

am coborât din scările
ce-mi stau ca scaiu-n față.

sunt mai matur, nu-mi pasă cum
mă-mbrac.
am salutat căci am dormit
cam până acum.

și-am constatat cum totu-n jur era un pic
altfel.
ceva mai prăfuit.

cu tălpile-am călcat din nou cimentul.
a fost ca altă dată
și am intrat.

stătea pe pat cu capul pironit
în ceea ce unii ar considera baston
nu mai avea puterea să trăiască.

nu mai avea nimic din ce avea
doar frica ce și-o sprijinea.

era bătrân și e
și cam pășit acolo l-a zdruncinat
din ruga către moarte.

căci doamne
mai bine dă-le-o moarte vie
decât de moarte ei să moară.

a lăcrimat.

și nu există metaforă să-mi spun eu mie asta
a lăcrimat
dar ce-i mai rău că umezeala nu era.

cum o fi doamne să plângi chiar tu
dar fără lacrimi
cât de nebun să fii să faci o mare lume
să știi că plângi
dar că din ochi doar praf
îți udă firea.

a lăcrimat și a tăcut.

n-avea mari întrebări
ci doar rușinea către tinerețe.

marți, 19 aprilie 2016

depeșa

am mintea plină de cognac
cu toate astea am început să judec
ca prea măriții
am început să-mpart din epitele caznite
prin lume
le-arunc, le suflu, de multe ori le
cam răcnesc și uite-așa devin iubit
devin iubitul oamenilor
al fiecăruia dintre voi.

iubitul violat de neputință
iubitul ce n-a-nțeles căci ce-ar mai fi de înțeles
din ce e-n jur.

viol am spus
iertare-mi cer
n-a fost viol ci-am consimțit din neștiință
căci cine sunt să pot să plâng
și ce-ar mai fi de plâns când nu-nțelegi.

adorm din ce în ce mai bine
dar parcă somnul nu e viață
și bătrânețe nu-i și nu-i ceva
de ce-aș putea să leg vocile astea ce scriu direct din capul
pieptului

semnat ventricululului stâng.

luni, 18 aprilie 2016

gând 143

legați cu pietre 
de cavou în soare luciu
lâncezind
ne pierdem firea prin istorii
ce au finalul pe pământ
ne prindem gândul de orice
și-aiurea ascultăm prin minți
nebuna vină ce ne poartă 
iubiții noștri dragi părinți
și când te simți ceva mai breaz
plutind ca puntea legănat
uităm de ce-am avut pe suflet
mințim și credem în păcat
și mai apoi negăm orice
cum că n-avem idei și sfinți
ci singuri le-am făcut pe toate
mușcând din ceruri cu mari dinți
și în final când pierzi din creștet
busola ce te-a strâns de lume
când nu mai știi nici cine ești
când sufletul respiră glume
te zbați spre ce căci nici nu știi
să fii al tău sau să devii uitarea însăși
dumnezeu
emoții
gând
de azi spre ieri

de ce mi-au prins de gât un cap
acești nebuni
fără palat?

joi, 14 aprilie 2016

tu-ți

tu-ți gâții tăi
de viață tristă
și neagră ca părul albei ca
zăpadă

o altă curvă amărâtă
ce-a întâlnit vreo 7 mici
să-și prindă prințul
de călcâiul dalb numit
ahile

tu-ți gâții tăi de lună fiartă
ce noaptea frunții mi-o descoși
și nu mă lași în podul minții
să dorm copilăria toată

tu-ți raza pașilor din umbră
tu-ți florile din gâtul puștii
tu-ți sângele ce fierbe-n vine
ce nasc eroi să ne dezbine

tu-ți iadul tot
cu rai și morți
ce umblă vii
și plâng la porți
de porțelan și sticlă spartă
ce crapă suflete de piatră.

tu-ți eu din eu

miercuri, 6 aprilie 2016

lupta

în ochii tăi 
retina mea se vede-un
câmp
de luptă.

explozii de mult dulce
amar și ceață se prind de fiecare
ca zbor de vânătoare.
 
emoții mari prin tunuri serbede 
zvâcnesc a modă de femeie
ciută.

și, și ce strop de bătălie 
vă car în ea
și-mi port și mie.

un câmp cât o găleată
cât lumea toată 
cât scara lată.

un câmp udat cu foc
cu groază 
spaimă 
cu tot ce-am primenit prin mintea-mi.

un câmp plin de tranșee
și ce tranșee
ce put a sfâșiere de dragostea sărată
a ploi de vorbe și fulgere de in.

un câmp un' moartea și-a găsit sfârșitul
un câmp cât să-ți sărut buricul
un câmp cât brazda de sub sânu-ți viu
un câmp eu sunt
ceva cumva pustiu



sâmbătă, 19 martie 2016

troc

...și de-ai s-ajungi să dormi pe plajă
în toiul nopții desfătată-n vin
eu zic să-ți vinzi inelul vieții
delfinului de balerin
pe-un rest de roabă de nisip
ca să-nvelim spre dimineață
fantasticul cel asfințit

doar îți propun.

inspirația pulii

e drept
și eu am fost supus

vis 75

visam
era dincolo de neant
de febra zilelor de ieri
era un fel
dar nici un fel
de zeamă dură
și-acolo nu era c-aici
acolo pace nu era
războiul nici atât acolo era
un altceva ce-avem să simt de nu
mă mai trezeam

sâni

sâni
cuvânt minuscul 
delăsător și rece
sâni sfârcuri țâțe artă
ceva la marginea iertării

mi-a fost întotdeauna frică
să mă privesc prealung la sânii tăi
nu m-au speriat
dar mă loveau cu albul lor
și mă stropșeau când coada
ochiului dădea năvală peste ei
mi-a fost o frică
ce-o port și-acum în gând când mă gândesc la tine
și mă palpită și nu mă dumiresc
de ce erau așa
de ce și pentru ce ești tu Romeo

un vers ce l-am uitat  

viespe


epilog
în valea vale 
cu dealul sus în deal
muri de gîtul meu
o viespe în hambar.


eu n-am povești
eu nu trăiesc
ci doar mă urâțesc
nu dorm
nu mor
ci doar mă scald 
în propriul râu de eu.
din când în când 
călătoresc.
ajung în zone geografice
atinse de multe ori
de multe tălpi și flegme mii 
de o mie. eu n-am nimic
ce alții n-ar putea să aibă
nu sunt special
nu am nimic
eu nici pe mine nu mă am
căci jur cu mâna pe cea de-a doua mână
c-aproape nu exist
cu toate astea
pe mine
ce-aproape nu exist
pe mine m-a mușcat ceva.
o viespe.
și nu-nțeleg de ce-a murit
și eu trăiesc.





autobuzul 133

stimați părinți
stimate doamne ce-ați împărțit salteaua
cu apriga-mi prostie
azi am trăit.


vineri, 18 martie 2016

depresiunile din minte

coșul pieptului
mi-e plin de mere sparte
alunec calm, mă țin de spate
și-ncerc să mi te-aduc aminte
sunt un bătrân
ciment fierbinte
alungă-mă
te rog
hai lasă
să mor
ca roșia din plasă când nu mai are alinare
să mor de frig, de grea răcoare
de depresiunile din minte
că mor să uit să fiu părinte
să știu că zac prin universuri
dar să nu fiu deloc celestru

joi, 18 februarie 2016

să-ți iei

să-ți iei cuțitul înapoi
cel cu mâner maro
dar când nu sunt acasă

duminică, 14 februarie 2016

clarei

 clar ei
nu i-aș mai spune niciodată
nimic
ea mie nici atât
atât lui niciodată
iar nimic
și niciodată lui nimic
decât atât
(tinând în continuare
puțin la geografie)

eu niciodată
n-am fost nicicând nimic
căci fără să-ti dai seama
tu, bă, nimic
n-ai fost nimic

halal de-aceste vorbe
să moară-nchinuri
cin le-a inventat
să moară-ntreaga viața
din marele palat numit fanatic
corp
să sugă mări închinse
să ardă-n chinuri mari
toți filosofii lumii
ce n-au niciun habar
să fie doar deșert
să nu mai fie nimeni
să cadă nori prin preajma-mi
să mor să uit de tine.

dramatic, nu

marți, 2 februarie 2016

Nutriție

e bine ca după ce o vreme-ndelungată
în care ai mâncat doar gras
(o știe orice babă slabă)
să treci pe vegetale
ce-atâtea animale
că ele vii dau alte animale
și alte animale animale
și prin stomac înoată
și prin întreaga inimă se zbat
nu zic acum că tre să rumegi zeci
dar numai unul singur
un animal să-ți intre-n suflet
blocate-ți sunt arterele și dorul
și oful și amarul și necazul
care vine
așa mai bine
(atunci când poți)
se recomandă să postești
să-l rogi pe preamăritul
(cel ce nu suferă de-atenție
și caps-lock-mare)
să treci pe vegetale.
ce-atâtea animale

luni, 25 ianuarie 2016

habar

să nu crezi că nu știu 
că încă ești aici
te văd
și-ți simt puls
după puls
cum cazi spre mine

duminică, 17 ianuarie 2016

cinci

vinerea
(așa cum spune mama)
e ziua-mi norocoasă
din cele șapte lăsate 
de-acel prea obosit
amabil creator.
e ziua dorului mărut
a strângerii de gât
cu-nghițituri mărunte
a prostului meu scris
a nervilor, a jalei ce-mi apasă pieptul.
vinerea e ziua când sunt la fel
dar parcă la n-șpe milioane
de ani lumină
distanță de ce-am fost.
tot vinerea aș putea să spun că am cunoscut
fiecare femeie ce-am iubit
și o, doamne
eu le-am iubit pe toate
tot vinerea am plâns
nu prima data
(sau poate prima dată când a contat)
vinerea așa cum e firesc
și cum noi ca oameni nătângi
și blegi credem în clișee
circularitate și univers
aș putea să mor
(vorbesc cam des de moarte în ultima vreme)
sau să mă-nsor.
ai suferi, nu?
ai suferi să știi că mă-nsor
și că te bucuri de fapt de fericirea mea
ai suferi, nu?
dar atunci gândește-te
că e vineri și că e ziua mea norocoasă
și că putea fi mai rău
că putea fi rece și delăsător
și că așa inert tu chiar nu m-ai putea plânge


601

legenda spune
că pe autobuzul 601
îl aștepți de ți se lungesc picioarele
și-orice piticanie
sau creață ce-aranjat cu administratora
căminelor de studenți să viețuiască singură între
doi pereți un geam și-o ușă
se transformă într-un uriaș în mintea
și-nchipuirile colegilor de școală.

autobuzul 601 vine pentru unii
destul de greu
dar pentru alții
(pentru mine)
autobuzul 601 e un destin
sau cel puțin așa a fost până azi
până acu două ore când mi-a degerat curul și m-am compătimit
neîncetat de ce doamne, dumnezeule și sfântule mărite
am mai mâncat doi hotdogi când știu că nu mai vreau
că nu mai vreau că sunt sătul de tot și toate și astă viață
și de frig, că tre să fie frig, dar parcă e prea frig și stop.


autobuzul 601
vine pentru unii destul de
greu, dar astăzi parcă mult prea prea


să vă fut

să vă fut
atât vă spun.
și nici măcar n-aș face-o pân la capăt
doar să vă fut
și-atât
neterminat
ca să vă strig în gura mare
cât sunteți de căcat.

să vă fut
atât
și nici măcar n-aș face
doar aș vorbi la telefon
aș sta pe net
în timp ce voi ați aștepta
să-mi lepăd oful

să vă fut
atât
și chiar nu v-aș atinge
v-aș delăsa la marginea pădurii
și-acolo să v-apuce frica

da, să vă fut
cu-orașele hidoase
cu zgomotul celestru
cu inimile moarte
cu stâlpii moi din viața-mi
da, să vă fut
să nu v-ajungă ziua


marți, 29 decembrie 2015

taximetrul

în mijlocul burgului
plin ochi de șobolani
și dive luminoase pe pereți
taximetristul
(el)
plângea.
plângea în cârpa arsă
ce-alintă dimineață
ursuzul lui parbriz.

plângea taximetristul

să-i fi murit iubirea
să-i fi-nghețat menirea
ceva era.

dar taximetrul lui
ce-l perpelea în lacrimi
îi număra mari râuri
zeci metri storși din ochi
și suflet.
da
.
contoriza
contoriza căci vorba aia
economia merge
nu sta el taximetrul
să plângă
nea Caisă.

vitrinele străluce
și globurile cresc
mii becuri cad năluce
și babe vechi cerșesc
aceeași atmosferă
aceeași nori cu fulgi
dar în taxiul galben
în lacrimi te afunzi

în mijlocul burgului
plin ochi de șobolani
și dive luminoase pe pereți
taximetristul
(el)
plângea.

ții

ții minte când te-aruncam
spre fericire
și tu-mi spuneai că-s rău
că nu cred în iubire?

acum sunt bine
nu mai cred în nimeni.

duminică, 20 decembrie 2015

realish

azi am zăcut cam toată ziua
m-am scărpinat meticulos
în locuri sensibile și dragi mie
m-am răsfățat c-o cană mare de cacao
și mi-am purtat invidiile prin spațiul vag online
pân' mi-a ajuns de mine
apoi sătul
și săturat peste măsură
(câcat de sensuri și insinuări anoste)
m-am petrecut gândind la tine
și-apoi la funii
țevi de gaz
la capătul de pușcă al șinilor de tren
și iar la tine
la salturi din distanță
la pumni
pastile-ntregi
și iar la tine.
la mici bucăți de carne
la sărbători
la mama, tata și verișori primari
la preoți, cruci și garduri
la lsd și sport
la nasu-mi drept și mare
la mine fiert și mort
și-ntr-un final la tine.

păcat că mint.

Miguel

În altă viață m-ar fi chemat
Miguel
și aș fi fost bandit
- banditul depresiv și rece
cu-o milă mare
peste putințe
ce-ar
fi ucis mii de ființe
doar la nevoie.

Miguel m-ar fi strigat din prima clipă
fără porecle, interjecții sau desconsiderări
de mamă.
banditul rece
cel depresiv și lacom
cel ce iubește pentru-a uita.

Miguel m-ar fi chemat
și nu te mint
(chiar n-aș avea de ce)
Miguel c-un ochi căprui
și celalălt iubindu-te în draci
nesăturat de buza-ți și de-obrazul palid

Miguel m-ar fi chemat și
iar ți-o jur că aș fi fost
la fel cum sunt acum
banditul cel depresiv și rece
cel căruia nu-i tace mintea
cel care politicos răspunde
la crimele-i sărate.
cel ce-ți alungă vina
de lângă vechi păcate
cel ce salută vorba
cel ce-a murit departe

la revedere
semnat
Miguel
cel depresiv și rece.

duminică, 6 decembrie 2015

alină-mă

degetul ăla mic
al tău ce nu mai aparține acestei lumi
sper că-i la locul lui.
sper ca atunci când fi-va ca să mor
ca să mă prăpăpesc și să împrăștii tot ce am
în lacrimile pizdelor ce chipurile m-au iubit
să mă săruți cu el
și să declami ca petru:
habar nu am ce e cu el
și cine fuse.

iar eu ți-oi mulțumi cu vinețeala mea.

miercuri, 2 decembrie 2015

spaimă 53

mă-nspăimânt
și frig îmi e în creieri
când cred că nu-i nimic
să-mi apere putința.
și mă gândesc că nu-s
că-i abur și nici că abur nu-i.
și că în loc de frunze-s cai
și-n loc de scutece ținuturi
și-n loc de pulpe
diavoli
și-n loc de diavoli
dumnezei
iisuși și sânge mort
lipsit de apă și durere. și-n loc de eu
ești tu, dar care tu că tu ești mort
că ce e mort e viu mereu
dar viu în ochii cui că nu-i pământ să țină
ce mi-e dat să văd când știu că eu nu văd
și nu miros. și-n principal un infinit neant
aliniat în coasta-mi și-n pierita minte
ce târâie spre voi spre toți cei ce nu sunteți ce-ați vrea să fiți
măruntaie de gând și șoaptă

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

autobuzul 123

clara
am să-ți scriu niște gânduri
ca cărtărescu.
în autobuzul 123
apa e a doua stare de a fi zilele astea
dar
în autobuzul 123
în ziua aia m-am gândit mult la tine.
(exagerez din nou
nu mult ci doar acolo cât să te ajungă blestemele sughițului)
m-am gândit la tine până l-am văzut pe el
băiatul cu fes ciudat cu toate că băiatul cu fes ciudat
nu are fes ciudat
(ce inepție)
băiatul cu fes ciudat își mușcă buzele
și uite-așa pieliță cu pieliță se devorează
gândindu-se și el la cine știe ce clara de-a lui
și uite-așa respirație cu respirație speră că
ceva bun din toate astea va gusta și el pîna la urmă.
în autobuzul 123 nu era loc de poezie, nici de proză
nici de vreun ac în vreo căruță
pentru că în autobuzul 123...

îi sună telefonul

da! ajung acum și poate niciodată
sunt pe peron, sunt cel cu față mată
și fes ciudat, mai colorat și acru
sunt obosit și tot ce scuip e sacru
e amuzant ce-mi spui 
că n-ai dormit de-o lună
am fes ciudat, dar și o karmă bună.
sunt leu, balanță, rac și gemeni totodată
mă vărs în mintea-ți plată
de fată ordonată.

în autobuzul 123 mi-am petrecut ultimii ani din viață
și ce e mai ciudat că mi-am petrecut ultimii ani din viață
alături de băiatul cu fes ciudat
și negricios la față
în timp ce el
pruncul de el
acolo se născuse.
băiatul ăla care nu fusese niciodată supărat
băiatul ăla ce se recomandă colorat și cu fes ciudat
viitoarei lui Rodica sau Violeta
da
vor trăi copii la infinit
și vor găti borș de sfeclă
și miel de paști
vor trăi o mie de ani veseli
înecându-se și încălzindu-se de
fesul ăla ciudat care i-a unit pe peron
stânga Tineretului.

miercuri, 11 noiembrie 2015

șotron

eu am aruncat piatra la unu
(e drept 
exagerez era pe linia lui unu
dar chiar și-așa la jocul ăsta merge)
tu Clara
ai aruncat la 5
și l-ai făcut complet cap coadă cu tot cu 6-8
în cinci secunde
și printre stâlpi
și printre actori
săreai dar te uitai aievea.
(ce născocire
să joci șotron cu ochii-nchiși)


să fii ferice Clara
și să-l iubești nespus
și pe șotron

bicicleta albastră

să mă iubești
atât a auzit după care și-a încălecat 
bicicleta cea albastră.
culoarea ei preferată era albastru.
deschis.
bicicleta lui era albastră.
inchisă.
asta o va ține minte mereu
ea.
că bicicleta aia a lui era albastră.
el pedala la infinit
el pedala prin ploia lui mai
cum tot el ploua prin pedala lui Mercur
și se jura că nimeni nu-l iubește.
dar ea știa ceva mai mult
îi plăcea foarte mult albastru
și-i plăcea ca doar el să-i sărute ochii
de mână pe față nici nu putea vorba să fie vreodată
dar două buze pe fiecare ochi în parte
la timpul lor
făceau totul. o făceau să știe ceva mai mult
decât știa el.
o făcea să
tacă în loc să-i spună ce trebuia să-i spună
când orice normal i-ar fi spus ce trebuia să-i spună.
ce se spune de obicei când știi ceva mai mult
decât celalalt care are bicicleta albastră.
și doamne cât de mult îți place albastrul ăla
e infinit
el pedalează și urlă
în mintea lui totu-i mărunt
și doar bicicleta asta albastră
îl face să se simtă mai bine
îl duce departe

gând 342

pas cu pas
lopată cu lopată
privire cu privire
noi ne-am lăsat iar baltă.

vineri, 6 noiembrie 2015

sunt

observ
citindu-mi dungile din palme
că n-am să fiu nicicând intelectual.
știu doar vreo sută douăștrei de-alăturări
de litere și spații
și doar atât.
știu să adun
să scald
și să înmulțesc emoții
dar de-mpărțit
m-am poticnit mereu.
sunt prințul mamelor ce se visează doamne
sunt tot ce sunt și sunt chiar foarte rău
sunt un urât urât de propriile-i spume.
sunt ce-i mai rău lăsat de Dumnezeu.
sunt doar așa
invidios și hâtru
că nu iubesc ca alții cum ei iubesc de zor



sunt cel mai slab poet
dar gras peste măsură
cu rimă veche seacă
ce sun-a-secătură

plec

pereților ce-mi strâng ființa
le spun  că m-am predat
sunt liberi să-mi corupă mintea
și să-mbrace-n alb
să mă întindă-n pod la soare
în fum și în rugină
și-apoi să fiu de tot uitat
de vânt și de lumină.

luni, 19 octombrie 2015

între noi

între noi totul e mov
și anxios
și depresiv
și cvasi libero stângist
căci între noi sunt numai eu

marți, 15 septembrie 2015

joc 32

hai să jucăm un joc


eu-am să te mușc ușor de pleoapă
și tu să-mi spui că vrei
să mușc din ce în ce mai tare
eu am să mușc
dar am să și înghit
și uite-așa obraz
cu pulpă
și buza friptă
tălpile
și pieptul vor fi de drept
mâncate.
voi fi un canibal
voi fi fiind departe
tu tine-n gânduri
cu tine doar
de-adâncul meu știută.

reflex(i)e

adesea m-am întrebat
(între cei doi ochi ai mei)
dacă iubirea are picioare scurte
sau de câte 
(Doamne iartă-mă)
ori ar merge ea la apă 
de s-ar crăpa în patru
ca buturuga mică.
pen' că
gândesc 
(și nu mereu sau des, ci chiar răruț)
că-i greu să tot transpiri săruturi
sau sfâșieri de carne.
cât
(Doamne iartă-mă)
s-o ducă și pe ea Pământul
cât s-o mai țină 
sufletele-n priză
cât s-o mai suportăm
să ne distrugă-n pripă.

dar nu-mi răspund.
mă cert așa
în creieri și crâșneli
și-apoi
m-arunc din nou în paturi
s-o simt ca-n mii de veacuri.

elogiemie

oamenii-mi plâng
că am din ce în ce mai multe riduri
că-s ochii duși
lipiți de ceafă
că burta-mi bate peste barbă
că păr nu am
(deși-i destul)
că scuip amar
când merg pe drum
că sunt mai rău
că dorm mai mult
că nu mai vreau să mă sărut
că-n general sunt tot schimbat
că sunt un fraier obsedat
de bătrânețe 
și de moarte.

așa o fi.
poate chiar e

duminică, 6 septembrie 2015

circulator

dacă ar fi să numesc o
ultimă minune a lumii
ar fi sistemul circulator al Clarei.

sunt unul din puținii ce știu de el
(deci va trebui să mă credeți pe cuvânt)
e-un carusel
subțire și-extrem de aproape de limita
decenței  dar totodată
 naiv de pudic și candid.
e un sistem cum nu posedă nimeni pe-acest pământ
cu bolți de stele și emoții
cu monumente din povești
cu râvne calde
și fantasme vii.

Clara nu știe
n-a aflat de el.
de-ar ști ar fi mai restrictivă
și-atunci însăilarea de firi albastrele
și-ar boicota parcursul
și frumusețea vastă.

încă mă plimb pe-acolo
și ea habar nu are.
mă plimb
și-n nesimțirea mea
îl savurez
ca ultimul vampir.
ca ultima lichea
ce n-a iubit destul