cinci

vinerea

(așa cum spune mama)

e ziua-mi norocoasă

din cele șapte lăsate 

de-acel prea obosit

amabil creator.

e ziua dorului mărut

a strângerii de gât

cu-nghițituri mărunte

a prostului meu scris

a nervilor, a jalei ce-mi apasă pieptul.

vinerea e ziua când sunt la fel

dar parcă la n-șpe milioane

de ani lumină

distanță de ce-am fost.

tot vinerea aș putea să spun că am cunoscut
fiecare femeie ce-am iubit
și o, doamne
eu le-am iubit pe toate

tot vinerea am plâns
nu prima data
(sau poate prima dată când a contat)
vinerea așa cum e firesc
și cum noi ca oameni nătângi
și blegi credem în clișee
circularitate și univers
aș putea să mor
(vorbesc cam des de moarte în ultima vreme)
sau să mă-nsor.
ai suferi, nu?
ai suferi să știi că mă-nsor
și că te bucuri de fapt de fericirea mea
ai suferi, nu?
dar atunci gândește-te
că e vineri și că e ziua mea norocoasă
și că putea fi mai rău
că putea fi rece și delăsător
și că așa inert tu chiar nu m-ai putea plânge