sâmbătă, 28 noiembrie 2015

autobuzul 123

clara
am să-ți scriu niște gânduri
ca cărtărescu.
în autobuzul 123
apa e a doua stare de a fi zilele astea
dar
în autobuzul 123
în ziua aia m-am gândit mult la tine.
(exagerez din nou
nu mult ci doar acolo cât să te ajungă blestemele sughițului)
m-am gândit la tine până l-am văzut pe el
băiatul cu fes ciudat cu toate că băiatul cu fes ciudat
nu are fes ciudat
(ce inepție)
băiatul cu fes ciudat își mușcă buzele
și uite-așa pieliță cu pieliță se devorează
gândindu-se și el la cine știe ce clara de-a lui
și uite-așa respirație cu respirație speră că
ceva bun din toate astea va gusta și el pîna la urmă.
în autobuzul 123 nu era loc de poezie, nici de proză
nici de vreun ac în vreo căruță
pentru că în autobuzul 123...

îi sună telefonul

da! ajung acum și poate niciodată
sunt pe peron, sunt cel cu față mată
și fes ciudat, mai colorat și acru
sunt obosit și tot ce scuip e sacru
e amuzant ce-mi spui 
că n-ai dormit de-o lună
am fes ciudat, dar și o karmă bună.
sunt leu, balanță, rac și gemeni totodată
mă vărs în mintea-ți plată
de fată ordonată.

în autobuzul 123 mi-am petrecut ultimii ani din viață
și ce e mai ciudat că mi-am petrecut ultimii ani din viață
alături de băiatul cu fes ciudat
și negricios la față
în timp ce el
pruncul de el
acolo se născuse.
băiatul ăla care nu fusese niciodată supărat
băiatul ăla ce se recomandă colorat și cu fes ciudat
viitoarei lui Rodica sau Violeta
da
vor trăi copii la infinit
și vor găti borș de sfeclă
și miel de paști
vor trăi o mie de ani veseli
înecându-se și încălzindu-se de
fesul ăla ciudat care i-a unit pe peron
stânga Tineretului.

miercuri, 11 noiembrie 2015

șotron

eu am aruncat piatra la unu
(e drept 
exagerez era pe linia lui unu
dar chiar și-așa la jocul ăsta merge)
tu Clara
ai aruncat la 5
și l-ai făcut complet cap coadă cu tot cu 6-8
în cinci secunde
și printre stâlpi
și printre actori
săreai dar te uitai aievea.
(ce născocire
să joci șotron cu ochii-nchiși)


să fii ferice Clara
și să-l iubești nespus
și pe șotron

bicicleta albastră

să mă iubești
atât a auzit după care și-a încălecat 
bicicleta cea albastră.
culoarea ei preferată era albastru.
deschis.
bicicleta lui era albastră.
inchisă.
asta o va ține minte mereu
ea.
că bicicleta aia a lui era albastră.
el pedala la infinit
el pedala prin ploia lui mai
cum tot el ploua prin pedala lui Mercur
și se jura că nimeni nu-l iubește.
dar ea știa ceva mai mult
îi plăcea foarte mult albastru
și-i plăcea ca doar el să-i sărute ochii
de mână pe față nici nu putea vorba să fie vreodată
dar două buze pe fiecare ochi în parte
la timpul lor
făceau totul. o făceau să știe ceva mai mult
decât știa el.
o făcea să
tacă în loc să-i spună ce trebuia să-i spună
când orice normal i-ar fi spus ce trebuia să-i spună.
ce se spune de obicei când știi ceva mai mult
decât celalalt care are bicicleta albastră.
și doamne cât de mult îți place albastrul ăla
e infinit
el pedalează și urlă
în mintea lui totu-i mărunt
și doar bicicleta asta albastră
îl face să se simtă mai bine
îl duce departe

gând 342

pas cu pas
lopată cu lopată
privire cu privire
noi ne-am lăsat iar baltă.

vineri, 6 noiembrie 2015

sunt

observ
citindu-mi dungile din palme
că n-am să fiu nicicând intelectual.
știu doar vreo sută douăștrei de-alăturări
de litere și spații
și doar atât.
știu să adun
să scald
și să înmulțesc emoții
dar de-mpărțit
m-am poticnit mereu.
sunt prințul mamelor ce se visează doamne
sunt tot ce sunt și sunt chiar foarte rău
sunt un urât urât de propriile-i spume.
sunt ce-i mai rău lăsat de Dumnezeu.
sunt doar așa
invidios și hâtru
că nu iubesc ca alții cum ei iubesc de zor



sunt cel mai slab poet
dar gras peste măsură
cu rimă veche seacă
ce sun-a-secătură

plec

pereților ce-mi strâng ființa
le spun  că m-am predat
sunt liberi să-mi corupă mintea
și să-mbrace-n alb
să mă întindă-n pod la soare
în fum și în rugină
și-apoi să fiu de tot uitat
de vânt și de lumină.