joi, 11 mai 2017

prințesa spune

Ce lung e somnul lung când dormi și doar visezi și n-ai habar de lume.
căci timpul ce ți-l porți de când te naști prin tine, nu a iertat vreun om, nu-l iartă orice-ai spune. ce-i somnul azi și ce îi vinde timpul?! îi vinde tinerețea  de-a-mbătrînit olimpul, legendele întregi și zeii toți ce-s morți în timp ce somnul saltă. iar bătrânețea vie, ce scaldă în câmpie jumate de-adevăr ne prinde de picior și tot ne trage-n groapă. ne minte somnul, minte. și tu îl crezi și uiți că treci pe lângă tine viața și nu auzi decât ce visul sună sub perna dalbă grea.
Și visul ce ți-e dat să-l porți, îl porți că-i dat și îl visezi că-i vis.
dar să trăiești pe bune, să simți că nu e vis nu-i oare chiar mai bine
ca visul ce-i doar vis? și să iubești, ah, doamne, da, să iubești, e-un gând și-o stare-n
fapt mai vie decât visul. da, somnul iartă timpul și visul spală firea, dar viața îți dă totul,
viața și cu iubirea. în somn nu poți iubi, ci doar să speri o poți că nu te mișcă visul din pat
ca să și poți să îți săruți iubitul. ce chin e somnul veșnic, ce chin și ce deșartă e inima de om
căci face din ființa-ți un mic pitic neom. un animal. un biet tufiș de lume, un măr căzut din plopu-i, un fruct stropșit de glume. o zeamă bleagă caldă, un biet levant de gânduri, asta devii
în noaptea-ți când somnul fură rânduri de stat și de sperat. de adunat. uitat. iubirea spală totul, nu somnul și nu visul. concretul e real, real e paradisul de-l faci din ce îți faci când crești și când aduni ce vezi în lume. atât. iubirea prin iubitu-ți naște ca marea spume de adevăr și soare. de ploaie mată-n zare. hai, iartă-mi, doamne, somnul, dă-mi să-mi găsesc iubirea, și iartă-mi astăzi visul ca să-mi cunosc menirea

și se întoarce către prinț

clara

hei, aș vrea de la tine un like
știu, nu ești genul care să se arunce
în soiul ăsta pervers de atenții
dar un like în plus la cele din trecut
din partea ta ar fi echivalentul
degetului lui Dumnezeu.
știi, se spune că degetul lui
Dumnezeu l-a atins pe Adam
într-o bună zi când nemernicul
o arde singur cuc. și ăsta micul
s-a bucurat atât de tare încât nu
a mai ținut cont de nimic, de rușine,
rutină și astfel de forme și a strigat
către Eva: adu mai repede mărul ăla
și am să-ți dăruiesc o lume.
în fond, excitarea de unde vine?

strat

i-am spus mariei de mai multe ori
că în locul gardurilor ar putea fi foarte
bine orice boschet. maria mi-a spus că
sunt antipatic că nu mă mai cunoaște și
că în curând s-ar putea să se pișe pe
stratul de zarzavat. pe leuștean. pe
pătrunjel, pe toate verzăciunile care
fie vorba între noi, mie nu mi-au plăcut
niciodată. singurul verde legal legat de ceea
ce cred că ar putea să ne ajute în viață
e boschetul pe care maria nu l-a acceptat
ci l-a adaptat nevoilor sale de gard. în rest
dacă ar mai exista vreun rest în existența
noastră iluzorie e că singura certitudine valabilă
pentru noi oamenii rămâne nașterea. e cert
că în forma asta de iarbă și meniri fixe
nu am mai fost. deci fie iarnă, fie vară, fie
gard sau fie cioară, nașterea e mult superioară
pișatului pe strat. pentru că la urma urmei
s-ar putea să fie singur lucru care a contat
în tot ce ești. sau ai fost. mai degrabă ai fost
pesimismul nu mi l-am vindecat niciodată.