vineri, 18 noiembrie 2016

sine suicid

orașul îl fermeca din ce
în ce mai mult începea să-l
prindă de glezne și să-l
înalțe până-ntr-acolo
unde nici nu visa să ajungă
dar aici nu era de vis pentru
că în lumea asta din care făcea
parte orașul ăsta nu era loc de vis
era obosit îl obosise toate cererile
astea îl obosise toți oamenii ăștia
care vor care taie care vor care taie
toți oamenii ăștia care vor
orașul îl fermeca din ce în ce mai mult.
evident că de data asta dorea să nu lase
nicio scrisoare până și faptul că se
asemăna cu fieacare corporatist
în gândire și simțire îl masochiza
până în măduva oaselor pe care și le
dorea frânte. iartă-mă.

am pus mână pe cele două fire
și am murit.

klaus

domnule președinte
dacă aș putea iubi cât
statura dumneavostră
n-aș face-o. mi-e teamă
că m-aș mișca cam lent
iar în ultima parte a relației
cu jos numita tocmai aici
cred că a fost minusul.
începusem să mă mișc cam lent

paul

sunt mii de străzi distanță
între mine și paul cel care
și-a dorit o viață și-a căpătat
sfârșitul iluziei că cineva acolo
sus chiar nu există. paul te iubesc
cu felul tău mic de a fi și de a face
din țînțar armăsar. paul te plac și aș vrea
să nu devin niciodată ca tine să mă uit la
petre și să-i spun fiule m-am înșelat ca
ultima lichea egosită dar tot mai multă
muie a gustat paul. așa e viața
o meschinărie tâmpită
a dracilor.

clara

am să scriu o scurtă istorie
despre cum am încetat să cred 
în tehnologie. nu trebuie să o citești
nu trebuie să-mi auzi vocea
nici măcar nu trebuie să te gândești
ce grozăvești era după perdeaua 
celor treiecișitrei de păcate.

a fost odată un ținut vast 
al urechii care aștepta. așa era urechea 
asta. aștepta ca ultima cretină cu tot cu punte cu 
tot cu eustachio pe numele său necunoscut
de nimeni tache aștepta cu toate
luminile aprinse să vină vocea cea de a doua zi
cea care alungă norii alungă câinii
îi hrănește și le dă speranțe. sau speranță
în funcție de posibilitățile de acceptare

du marie

ai crede că toți pașii omului
pe lună au fost simpli. n-au fost
ți-o spune cel care a-nscenat așa
ceva. și când e fals e greu că simți
că merită să fie. ți-o spune cel care
a-nscenat așa ceva. când ai să faci patruș
deani când ai să simți că cluburile alea din
estul londrei nu ți-au fost niciodată
de ajuns când ai să te gândești că
nu-nțelegi nimic din toate rocile
vestitei atena să te gândești că nimic
nu doare mai tare ca înscenarea omului
pe lună. ți-o spune cel care-a durut așa ceva.

du marie

ai fost cinstită
am fost mai mult decât
onest cu mine să-mi recunosc
de-acu și până acum
câte bătălii personale
ți-am purtat. și ți-am purtat

sunt o vacă de muls
sunt o vacă de muls cu miros
de iarbă caldă macerată
sunt o vacă de muls care
dă cu copita lui dumnezeu peste cariile
clasei a șaptea sunt o vacă de muls
plină de plombele propriei
minți de regenerările proprilor
excitări sunt o vacă de muls care
se lasă mângâiată pe uger dar mintea
visează la salam vienez din pulpele
puhave sunt în continuare o vacă de muls
scăldată în nisip și creștete de salvamari
în roabe de rahat și pocale cu împărtășanie
parșivă sunt o vacă de muls nărăvașă
care n-a uitat să dea lapte.

doamne ce vacă sunt.

petre

copile eu n-am cum să te educ
pe tine pe bune sunt un inapt
un produs cap coadă
al societății de tranziție

am învățat câteva lucruri
am cunoscut câțiva oameni
dar pe cuvântul meu dacă pot
să te învăț ceva în
plus copile ți-am pierdut de
atâtea ori mama ți-am negat-o de
atâtea ori încât am să-ți port o pentru
vecie o rușine
imensă în suflet

minune blondă

marți, 1 noiembrie 2016

darli

am crezut că nu mai pot să scriu
de fapt nu știu ce dumnezeu s-a întâmplat
că m-am crezut castrat de inimă
să fi fost vreo datorie morală față
de plângerea a ceea ce a fost să fi
fost o depunere de sediment galatic cert
e că acum aceste cuvinte care s-au chinuit
să iasă într-o formă oarecare într-o
oarecare perioadă ies acum nu am talentul vostru
al marilor iluzii nu am nici măcar răbdarea să
mă ajung din urmă și să mă împlinesc
în fața-mi dar cert e că acum pot să scriu orice căcat
pentru că dumnezeule iese se adună undeva aici
între subraț și mister între florile de mai și
fututul de la șaișpe ani și doamne cât se
mai adună acum mai pot să scriu după ce am
crezut că nu mai pot să scriu

petre

fiule să ai grijă de moaștele
mele și să nu uiți shake-ul mamei tale
pe foc știi foarte bine că se supără
când nu mai are apă și vitamine.

clara

ai pus mâna pe ciocan
și cu el ai mutat tot varul
viselor moaștelor sfântului
augustin ce fericire
ce fericire și ce e fericirea
tot lamenta nebunul dar tu l-ai adulat
o clipă și i-ai storșit apoi tot chinul
din crețele-i metehne că nu-i ce-a fost
ce augustin vizează proști ce proști
visează augustin când clara sfânta creața
l-a-nghenunchiat pe pelerin

clara

de când nu ai mai fost la teatru
mă-ntreb de multe ori
dar fără să fiu grav 
sau melancolico-dramatic
de când nu ai mai fost.

nu am un scop precis
nu-ncerc să-ți plâng 
de milă dar tu de când nu ai mai
fost la teatru se simte-n univers

nu plânge nicio piesă fii pe pace
dar sunt decori vii nu colorate știi
care rămân în umbră 
sunt ștăngi podele mii și cuie albinii
care suspină lung că tu n-ai fost 
la teatru ce amintire vie