am coborât din scările
ce-mi stau ca scaiu-n față.
sunt mai matur, nu-mi pasă cum
mă-mbrac.
am salutat căci am dormit
cam până acum.
și-am constatat cum totu-n jur era un pic
altfel.
ceva mai prăfuit.
cu tălpile-am călcat din nou cimentul.
a fost ca altă dată
și am intrat.
stătea pe pat cu capul pironit
în ceea ce unii ar considera baston
nu mai avea puterea să trăiască.
nu mai avea nimic din ce avea
doar frica ce și-o sprijinea.
era bătrân și e
și cam pășit acolo l-a zdruncinat
din ruga către moarte.
căci doamne
mai bine dă-le-o moarte vie
decât de moarte ei să moară.
a lăcrimat.
și nu există metaforă să-mi spun eu mie asta
a lăcrimat
dar ce-i mai rău că umezeala nu era.
cum o fi doamne să plângi chiar tu
dar fără lacrimi
cât de nebun să fii să faci o mare lume
să știi că plângi
dar că din ochi doar praf
îți udă firea.
a lăcrimat și a tăcut.
n-avea mari întrebări
ci doar rușinea către tinerețe.